În spațiul geografic care conturează astăzi moșia Ghidici, prezența omului este atestată din neolitic. Topoarele șlefuite, găurite și fixate în cozi de lemn au fost găsite și la Ghidici. Un asemenea topor a fost adus la muzeul școlii de către fostul elev Iacov Gheorghe Ion (Nelul lui Bîrna), ciocanul se află expus astăzi în Muzeul de Arheologie din București.

           Vestigii din neolitic au fost scoase la iveală și la Ghidici, astfel cu ocazia construirii unui hambar al C.A.P.-ului din icinta fostului conac al lui Popovici, maistorii au scos la lumina zilei un tezaur cu forme zoomorfe din aramă. Tezaurul a fost predat Muzeului de Arheologie din Craiova.

          Merită să arătăm că pe moșia Ghidici prima vatră de locuire a fost la Sud de balta Tarova și Est de balta Brebu pe prima terasă a Dunării. În acel punct, a făcut săpături arheologul Marin Nica cu echipa sa de la Muzeul Olteniei din Craiova. Obiectele din fier descoperite cu acel prilej fac parte din epoca fierului, cultura Gîrla Mare.

          Dintre vesele de ceramică preistorică găsite în punctul Tarova – Brebu expuse la Muzeul Olteniei și publicate în presa de specialitate, amintim: o figurină antropomorfă, cultura Gârla Mare (Ghidici). Au fost găsite aici șase locuințe cultura Gîrla Mare, două locuințe Bistreț – Ișalnița și patru locuințe din cultura Vârtop. Tot aici este menționată o așezare din perioada culturii Basarabi.

          La câteva sute de metri spre vest de punctul Tarova – Brebu, a fost descoperit un cimitir de incinerație care se afla pe ultima dună de nisip de pe malul Tarovei înainte de a intra pe digul Năiculescu. Săpăturile de pe această dună de nisip au descoperit urne funerare(vase) ce conțineau cenușă și oase calcinate de incinerație. Mai multe asemenea urne au fost luate la Muzeul Olteniei, iar alte câteva, reconstruite se află în custodia primăriei.

          Din 1985 a început amenajarea sistemului de irigație de la C.A.P. Ghidici și în timpul lucrărilor pe terasa de la Nord de Tinoasa s-au descoperit o mulțime de urme și vestigii daco-romane, care cercetate de specialiști s-a stabilit că a existat aici în secolele II-III d.C. o localitate daco-romană. Cu ocazia efectuării canalelor de irigație au fost scoase la lumina zilei zeci și sute de vase de ceramică romane și dacice, opaițe, cuie de fier cu forme și dimensiuni diferite folosite în construcții, cărămizi romane, monede din vremea împăratului roman Servus Alexander (222-235 d.C.) și o fibulă de argint masiv (obiect de podoabă). Aceste obiecte se află în punctul muzeistic de la Căminul Cultural, la Muzeul de Arheologie din Craiova, București și în colecții particulare. Iată un articol scris de către profesorul Honoriu Stoica în ziarul „Înainte” referitor la o parte a obiectelor descoperite.

          Articolul este intitulat: URME DACO-ROMANE LA GHIDICI –„În vara aceasta, pe raza satului Ghidici, raionul Calafat au fost scoase la iveală resturi de cultură material ce aduc noi dovezi despre continuitatea populației dacice în vremea stăpânirii romane. Cu ocazia lucrărilor de construcție a unui canal de irigații s-a descoperit o ulcică piriformă din ceramică de culoare rosu deschis de factură romană și un alt vas roman fragmentat, ambele datând din veacurile II – III. În același loc s-a mai găsit un opaiț piriform alungit, cu ciocul spart, pe fundul căruia s-a aplicat ștampila cu litere în relief INVARI, acest tip de opaiț fiind cunoscut în Dacia romană. De asemenea s-a mai găsit și o monedă din vremea lui Servus Alexander. Împreună cu aceste materiale arheologice de factură romană s-a descoperit și un fragment dintr-o cătuie(ceașcă) dacică din care s-a păstrat numai toarta și o parte din peretele ceștii. Faptul ca aceste obiecte au fost găsite în acelașii loc ne face să credem că este vorba de un mormânt de incinerație, cu arderea defunctului în altă parte. Cele doua vase, opaițul. Moneda și căruia au fost depuse ca ofrandă lângă vasul cu resturile de incinerație, Urna, date fiind împrejurările descoperirii, n-a putut fi recuperată.”

          Opera profesorului Gheorghe Popilian intitulată „Ceramica romană din Oltenia”, s-a constatat că chipul roman de la Ghidici a fost cel mai mare din câte s-au descoperit până atunci în Oltenia. În ceea ce privește brăzdatele de plug pare să fie o descoperire unică privind numărul lor de trei brăzdare de plug la un loc. Chipul și fiarele au fost expuse în punctul muzeistic al școlii.

          La Muzeul din Craiova s-a constatat că aceste obiecte datau din secolul IV d.C. argument al continuității populației daco-romane după secolul III.

          Prin 1831 în catagrafia lui Constantin Nicolaescu Plopsor se arata că comuna Ghidici avea numai 91 de familii. Pe harta cnezatelor și voievodatelor românești este menționată, pe la 1300, o localitate numită Ghidighici. Desigur este vorba de Ghidici. Iată, asadar, asezarea din care facem noi parte a existat de acum 700 de ani. Ghidiciul este amintit în documente și în 1571, dar atestat documentar apare în anul 1583. Numele satului este pomenit și mai târziu, când văduva banului Radu Buzescu dă jumătate din moșia ghidiciului cu toți românii și șapte sălașe de țigani Mănăstirii Călui pentru pomenirea Răposatului Radu Buzescu, ale căror oseminte au fost scoase din Mănăstirea Străjești.

Prin așezarea sa la Dunăre, Ghidiciul era port la gura Dunării. Acest post s-a înființat în timpul stăpânirii austriece, fie a existat înainte. Aici se depozitau mari cantități de cereale aduse pentru vânzare în Câmpia Băileștiului și nordul județului Dolj, așa încât izvoarele amintesc că paza portului era asigurată de 80 de martalogi(paznici).

          În monografia județului Dolj, regretatul profesor – doctor Constantin Nicolaescu Plopsor, arată existența unei căpitănii în portul de la Ghidici. Pe o hartă ce se afla în Tratatul de istorie al României, volumul III, pagina 467 este menționat Ghidiciul ca centru economic în secolul al XVIII-lea. Dunăricea era un excelent adăpost pentru vase în timpul iernii. Nu avem știri despre cât timp a continuat activitatea în acest port cu căpitănie, știm însă că în perioada interbelică din secolul precedent exista la Dunărice încă o schelă de unde se expediau pe calea apei grâne, sfeclă de zahar și lemne. I se spunea în ultimul timp schela lui Popovici. Altă schelă în perioada interbelică era a lui Emil Naiculescu, situată la vărsarea gârlei cu același nume. Și această schelă avea aceeași destinație. Ca să se poată traversa Tarova, Naiculescu a construit un dig ce ii poartă numele. Aceste două schele(porturi) s-au menținut în activitate până la sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial.

 

          La 14 august 1864 decretează legea rulară prin care se face emanciparea țăranilor clacași și împroprietărirea lor. Potrivit acestei legi, ghidicenii beneficiază de prerogativele lor și nu numai că devin oameni liberi, dar sunt și împroprietăriți, și ceea ce a însemnat mari lucruri, se mută vatra satului de pe nisipurile Siliștei și Măgura Turcului la nord de Balta Mare unde se află și astăzi. Locuitorii primesc vetre de sat și pe o parte și alta a noii șosele care legă Calafatul de Bechet.

După Legea rurală, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, au mai fost eliberate și altele, ca de pildă Legea pentru instrucțiunea publică (1864) prin care a fost proclamat principiul obligativității învățământului elementar și gratuit. În acest an, 1860, ia ființă Școala Ghidici.

          Ghidicenii au privit Războiul de Independență Națională cu multa simpatie și l-au sprijinit cum au putut. Unii au oferit grăunțe, fân și chiar ofrande, alții au contribuit cu bani, cum a fost cazul învățătorului Firu Vasilescu. Țăranii care dispuneau de mijloace de transport  au ajuns până aproape de linia frontului ca să aprovizioneze armata romană.

          Ghidiceanul Gheorghe Ilie Vasile mobilizat pe loc în acest război a fost însărcinat cu paza muniției armatei depozitate într-un bordel din curtea școlii vechi.

          Un alt veteran din Războiul de Independență a fost Ioan A. Vlăsceanu care în 1906 a primit declarația „Trecerea Dunării”. În stânga și în dreapta decorației se află versurile:

„Strămoșii noștri s-au luptat

Moșie mandră ne-au lăsat

Drept și bine să muncim

Ca însăși străbunii să fim”.

          Declarația se află în punctual muzeistic  de la Căminul Cultural.

          În publicația „Centenar victorios”, referitor la 100 de ani de la Războiul de Independență, la pagina 11, se arată că bateria de coastă a Armatei Romane amplasate pe Dunăre, la Ghidici în fața localității bulgare Arcer - Palanca, a scufundat în acest război monitorul turcesc din portul Lomului, care patrula între Vidin și Racova, stânjenind aprovizionarea  trupelor din sudul Dunării.

          Ghidiciul  a plătit scump ca și celelalte comune tribut de sânge în acest greu război. Pe câmpul de luptă au pierit 73 de ghidiceni.

          Numele acestor eroi ai neamului au fost imortalizate pe placa comemorativă, construită din banii pe care elevii școlii i-au câștigat prin muncă și din inițiativa inimosului învățător Ilie Scrieciu. În prezent se află în construcție în fața Căminului Cultural și a Primăriei din Ghidici un minunat Monument al Eroilor căzuți în cele două Războaie Mondiale.

          Au participat la acest război ghidiceni începând cu ctg. 1932 până la ctg. 1945 deci 23 de contingente.

          Tinerii din ctg. 1946 și 1947, elevi în clasele terminale de liceu au fost mobilizați în școli de subofițeri și trimiși pe front, iar cei care absolviseră liceele teoretice și de specialitatea au făcut școli de ofițeri pe diferite arme.

          Din ctg. 1948  singurul care a plecat voluntar pe front a fost Nelu C. Scrieciu elev în ultimul an al școlii normale iar după război a rămas în armată unde devine ofițer superior cu grad de general. În continuare vom mai avea și alte referiri la ghidiceni în timpul acestui război.

          Tributul de sânge al comunei Ghidiceni în acest război a fost de 51 de suflete. Participanți la Campania din Rusia și împotriva Germaniei până la victoria finală au fost în număr de peste 300 de ghidiceni.

          În primul Război Mondial au căzut pe câmpul de luptă 800.000 de români. Între aceștia 75 au fost ghidiceni.

          În al II-lea Război Mondial, tributul de sânge al ghidicenilor a fost de 55 de oameni.

          La Ghidici au fost arestați, sub pretext ca au cântat cântece legionare, Gheorghe I. Butoi și Ion Niță (Sârbu). Învățătorul Ilie Scrieciu se afla deja la închisoarea de la Periprava.

          În 1950 a fost înființată G.A.C. Piscu Vechi. La Ghidici din cauza îndârjirii țărănimii G.A.C. au luat ființă în 1952 când 42 de familii dintre cei mai nevoiași țărani au intrat în G.A.C. până în 1962, anul când fusese planificată terminarea colectivizării, au intrat în gospodărie mai toți țăranii.

Sursă: Constantin Gh. Butoi - 430 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A COMUNEI GHIDICI JUDEȚUL DOLJ